ORIGINEA TOMATELOR

Tomatele provin din America Centrală şi de Sud, Peru şi Ecuador. În Mexic au fost folosite încă din anul 200 î.Hr.
Specia de origine este Lycopersicon esculentum, varietatea cerasiforme. Originea tomatelor este din jurul localităţilor Vera Cruz şi Pueblo. Pentru prima oară au fost semnalate de către Cristofor Columb încă din anul 1498. În anul 1557 Matthiola le numeşte „Pomme d’amour” iar numele propriu-zis de tomate vine de la azteci, respectiv „tomatel” (Nissen, 1993).
În aceeaşi perioadă tomatele au ajuns în China şi Japonia. Cultura tomatelor a avut o extindere mai mare abia în perioada primului şi a celui de al doilea război mondial ocupând în prezent locul I în cultura legumelor pe plan mondial.
În Europa, tomatele au fost cultivate în Spania şi Portugalia începând cu secolul al XVI-lea. Până la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX cultura tomatelor s-a extins pe întreg mapamondul în zonele cu condiţii pedoclimatice favorabile.
Cultura comercială a început în Franţa în 1880 apoi în Germania 1914 şi în Belgia în 1904. De atunci cultura tomatelor a cunoscut o extindere fără precedent astfel încât în 2004 se cultivau circa 4.123.000 ha iar producţia obţinută era de aproape 88.621.000 t (Anuarul FAO, 2005).
Odată cu apariţia culturilor forţate (sere încălzite), tomatele au acoperit un areal mult mai mare, fiind prezente până la latitudini ridicate în nordul şi sudul extrem al celor două zone temperate. Interesul deosebit pentru cultura şi consumul de tomate sunt datorate în egală măsură atât modului diversificat de consum agreat de consumatori cât şi versatilităţii speciei care poate fi cultivată cu rezultate bune în cele mai diferite zone ecologice din lume.
În Romania, cultura tomatelor este semnalată din secolul XIX, când se practica pe suprafeţe mici. Extinderea suprafeţelor cultivate cu tomate în România este menţionată de la începutul secolului X, concomitent cu sporirea populaţiei urbane şi cu creşterea demografică.

IMPORTANŢA, VALOAREA NUTRITIVĂ ŞI TERAPEUTICĂ A TOMATELOR
De la tomate se consumă fructele la maturitatea fiziologică, dar şi cele care nu ajung în această fază (gogonelele) pentru prepararea murăturilor. Importanţa alimentară deosebită a tomatelor este dată de faptul că acestea se consumă într-o gamă variată: în stare proaspătă, ca salată simplă sau in amestec cu alte legume, sosuri, ghiveci, roşii umplute etc., prelucrate industrial sub formă de pastă, bulion, conserve, sucuri obişnuite sau picante etc.
În afară de cererea mare pentru consumul curent al populaţiei tomatele sunt cerute mult în industria conservelor de legume, de carne şi peşte, fiind de asemenea un produs important de export. Sunt cerute la export mai ales tomatele de seră, cele timpurii precum şi produsele industrializate.
Prevederile Organizaţiei Mondiale pentru Agricultură şi Alimentaţie (F.A.O) recomandă consumul de legume în cantităţi variabile în funcţie de vârsta consumatorilor. Astfel pentru persoanele până la 12 ani, cantităţile medii se cifrează la 100g/zi, iar pentru cele cu vârstă mai mare de 12 ani, 350g/zi, ceea ce reprezintă, în medie un consum anual de 120 kg de legume.
Concepţiile actuale despre alimentaţia raţională, acordă consumului de tomate o poziţie prioritară, în primul rând pentru că acestea asigură organismului uman o gamă largă de vitamine, săruri minerale şi apă vitală, atât de necesare pentru activitatea fiziologică normală a organismului uman.
Conform recomandărilor medicilor, pentru o alimentaţie raţională, necesarul zilnic de hrană a unui adult este de 714 g alimente de natură animală şi 1225 g alimente de natură vegetală din care aproximativ 300-400 g sunt reprezentate de legume.
Pe lângă principiile nutritive prezentate, tomatele conţin licopenul un compus „miraculos” pentru medicină. Numeroase studii medicale arată acţiunea directă a acestui pigment asupra radicalilor liberi din organismul uman. Radicalii liberi sunt consideraţi molecule oxidative deosebi de puternice care atacă membranele celulare ale celulelor din diferite ţesuturi ale organismului uman, atacă şi ADN uman inducând procese de replicare defectuoase ce duc la îmbătrânirea rapidă a organismului.
Licopenul nu este sintetizat de organismul uman, singura cale de a obţine acest pigment, este consumul de fructe sau legume ce conţin pigmentul în cauză.
Noi cercetări în domeniu arată că gradul de metabolizare în organismul uman al acestui pigment este mai mare la produsele procesate (sosuri, bulion, paste) decât la cele consumate în stare proaspătă.
Acest lucru este posibil deoarece căldura folosită în timpul procesării tomatelor distruge zidul de celule, permiţând ca licopenul să fie mai bine absorbit în tubul digestiv.
Este important de ştiut că licopenul este solubil în grăsimi, acesta este mai bine absorbit atunci când este consumat împreună cu grăsimi.
Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. O alimentaţie raţională este asigurată şi din consumul zilnic al legumelor. Legumele au un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şi prin:
- hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă al legumelor proaspete;
- stimularea activităţii sistemului muscular prin aportul de hidrocarburi simple;
- aprovizionarea organismului cu aminoacizi (leucină, izoleucină, lizină, triptofan);
- reducerea grăsimilor;
- alcalinizarea plasmei sanguine;
- susţinerea procesului de calcifiere normală;
- sporirea activităţilor enzimatice prin aportul de elemente minerale: K, Ca, Fe, Mg, Mn, Zn, F;
- blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
- menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
- stimularea activităţii glandelor interne;
- mărirea caparcităţii de apărare a organismului;
- reglarea metabolismului prin aportul de vitamine.


  PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ŞI MORFOLOGICE ALE TOMATELOR
Tomatele în condiţiile climatice ale ţării noastre sunt plante anuale.
Rădăcinile plantelor de tomate sunt pivotante în cazul culturilor semănate direct, cu o adâncime de înrădăcinare care poate să depăşească 100-120cm ajungând până la 150cm. Rădăcinile explorează un volum de sol de 8m3, pentru 9m2 suprafaţă ocupată cu plantele de tomate.
La culturile înfiinţate prin plantare de răsaduri adâncimea de înrădăcinare se reduce mult deoarece vârful rădăcinii pivotante se rupe în momentul efectuării repicatului sau atunci când răsadurile sunt scoase din substratul nutritiv unde au fost produse în semănătură rară.În acest caz masa principală a rădăcinilor este dispersată în stratul superficial al solului până la adâncimea de 25-30cm şi poate ajunge chiar la 45cm, iar repartizarea pe orizontală se realizează pe o rază de 50-80cm.
Adâncimea de înrădăcinare influenţează modul de folosire a apei din sol, modul de aplicare a udărilor şi norma de irigare.
Rădăcina tomatelor are un regim rapid de creştere, în cazul unor condiţii normale de temperatură, la plantele tinere rădăcinile cresc cu 2-7mm/zi (Lehman,1953). La 30 de zile după răsărirea plantelor la formarea primei frunze adevărate rădăcina principală ajunge la 50cm lungime.
Temperatura solului este un factor important în creşterea rădăcinii. La temperaturi sub 10oC şi peste 37oC creşterea rădăcinii se opreşte, temperaturile optime pentru o creştere normală a sistemului radicular al plantelor de tomate sunt cuprinse între 15 şi 35oC.
Tulpina plantelor de tomate este lipsită de ţesuturi mecanice de rezistenţă, fiind necesară palisarea sa în unele sisteme de cultură.
În sortimentul actual există două grupe mari de cultivaruri care diferă în funcţie de tipul de creştere a tulpinii.
Plantele cu creştere nedeterminată au în vârful tulpinii un mugure  vegetativ, activ pe întreaga perioadă în care condiţiile de mediu (lumină, căldură, apă, nutriţie) sunt favorabile. Plantele cu creştere nedeterminată au tulpini lungi care în funcţie de tehnologiile aplicate, pot măsura de la minimum 1-1,2m până la 8-10m. Cultivarurile cu creştere nedeterminată sunt folosite în culturile palisate, lungimea finală a tulpinilor fiind limitată prin lucrarea de cârnit. De aceea la culturile palisate -timpurii şi vară- toamnă în câmp, în solarii şi sere se folosesc doar cultivaruri cu creştere nedeterminată.
Plantele cu creştere determinată au în prima parte a perioadei de vegetaţie în vârful tulpinii un mugure vegetativ apical care ulterior dispare fiind înlocuit cu o inflorescenţă sau cu un lăstar steril. Lungimea tulpinii este în acest caz cuprinsă între minimum 0,3-0,4m şi un maximum de 1-1,2m. Cultivarurile cu creştere determinată se folosesc pentru culturi de vară-toamnă care nu se palisează. În sortimentul mondial actual, predomină cultivarurile cu creştere determinată.
Tulpina tomatelor are o mare capacitate de lăstărire, formând lăstari la subsuoara frunzelor, care poartă denumirea de copili. Copilii de sub primele două inflorescenţe au cea mai mare viteză de creştere putând ajunge până la înălţimea tulpinii principale. În practică se aplică sau nu lucrarea de copilit în funcţie de sistemul de cultură aplicat.
Tulpinile tomatelor sunt segmentate într-un număr variabil de internoduri care depinde de tipul de creştere şi de înălţimea de cârnire. Tulpina emite uşor rădăcini adventive în porţiunile sau la nodurile care sunt în contact cu solul umed, cald, aerat.
Dacă nu sunt îndepărtaţi, copilii de pe plante contribuie la formarea unor tufe mari, puternic ramificate.
Plantele fructifică atât pe tulpina principală cât şi pe copili. O plantă necopilită are mai multe fructe decât una copilită, dar fructele sale sunt mici şi se coc mai târziu. Plantele copilite total, care fructifică doar pe tulpina principală, au fructe mai puţine, care cresc mai mari şi se maturizează mai repede.
În culturile nepalisate, la care se folosesc cultivaruri cu creştere determinată, copilitul nu este motivat nici tehnic şi nici economic. Culturile palisate, realizate prin utilizarea unor cultivaruri cu creştere nedeterminată, unde se urmăresc accenturea timpurietăţii şi îmbunătăţirea calităţii fructelor, respectiv a mărimii fructelor, se copilesc prin îndepărtarea totală sau parţială a lăstarilor laterali.
Lucrarea de copilit se realizează prin ruperea manuală a lăstarilor laterali când aceştia au 4-5 cm lungime. Copilitul se repetă săptămânal; de fiecare dată se verifică şi partea bazală a tulpinii pe care copilitul deja a fost efectuat deoarece destul de frecvent la cultivaruri cu creştere vegetativă foarte intensă este posibilă apariţia unor noi copili, porniţi din muguri dorminzi.
Frunzele imparientat compuse, sectate, au foliole verzi, pubescente, de mărimi şi forme diferite.Frunzele , tulpina şi lăstarii sunt acoperiţi cu perişori glandulari fragili, care se rup uşor eliberând un lichid care conţine tanin şi solanină.
Florile şi inflorescenţele
Floarea tomatelor este de tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă şi sunt concrescute la bază. Staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite, formând un con care acoperă pistilul. Pistilul este de obicei mai scurt decât staminele. Polenizarea este autogamă. Numai în cazuri rare, sub 5%, stigmatul este polenizat cu polen străin (polenizare alogamă). În cazul condiţiilor nefavorabile, fecundarea nu are loc, florile avortează şi cad. În aceste condiţii sunt necesare măsuri tehnologice pentru asigurarea fructificării.
Florile tomatelor sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă sau racem. Inflorescenţele plantelor de tomate se formează pe interoduri. Înălţimea de inserţie a primei inflorescenţe este mai scundă (internodul 6-9) la cultivaruri timpurii sau mai înaltă (internodul 10-12) la cultivaruri tardive.
Următoarele inflorescenţe apar ulterior de regulă pe fiecare al treilea internod. Literatura de specialitate menţionează că distanţa dintre inflorescenţe la tomate poate fi de 1-4 noduri.
Inflorescenţele sunt neramificate sau ramificate simplu ori multiplu. Numărul de flori în inflorescenţe variază de la 4-5 în cazul cultivarurilor cu fructe mari până la peste 30 în cazul celor cu fructe mici, tip cireaşă.
Fructul la tomate este o bacă, cărnoasă, cu forme mărimi şi culori care diferă mult în funcţie de cultivar.
Forma fructelor se exprimă prin indicele de formă If care reprezintă raportul dintre înălţimea şi diametrul acestora.
If=I/D
I= înălţimea,  D= diametrul fructelor
La fructele globuloase, indicele de formă este egal cu 1, la fructele mai mult sau mai puţin turtite, indicele de formă este mai mic de 1 iar la fructele alungite (cilindrice, ovoide, piriforme,prismatic-alungite)indicele de formă este mai mare decât 1.
În sortimentul mondial actual predomină numeric cultivarurile cu fructe uşor turtite sau globuloase. Fructele alungite sunt destinate industrializării deoarece depelarea lor pe liniile tehnologice din fabricile de conserve se realizează mai uşor decât la cele sferice sau uşor turtite. La sortimentul actual, fructele au suprafaţa netedă sau uşor costată.
Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate şi variază în limite largi. În ultimii ani în sortimentul mondial au apărut numeroase elemente de nou în privinţa mărimii fructelor.
Principalele grupe de mărime a fructelor de tomate sunt următoarele:
-    Fructe tip cireaşă cu greutatea de până la 15 - 30g;
-    Fructe midi/coktail cu greutatea cuprinsă între 40-60g;
-    Fructe mici cu greutatea cuprinsă între 60-120g;
-    Fructe mijlocii cu greutatea cuprinsă între 120-150g ;
-    Fructe mari 150-220g;
-    Fructe foarte mari/beef cu greutatea fructului mai mare de 220g.
Tendinţele din ultimii ani evidenţiază faptul că pe piaţa vest europeană şi americană a crescut interesul consumatorilor pentru fructe proaspete tip cireaşă şi midi care au deja o pondere mare în structura consumului.
În ţara nostră, consumatorii agreează fructele mari şi foarte mari care sunt preferate în tot cursul anului în comparaţie cu cele mici şi mijlocii. Se apreciază că în următorii ani această tendinţă care se va menţine va favoriza existenţa în sortimentul actual a cultivarurilor cu fructe mari şi foarte mari.

Culoarea fructelor este datorată prezenţei în fruct a doi pigmenţi lycopen şi caroten care se găsesc în diferite proporţii la diferitele cultivaruri. Culoarea fructelor poate fi roşie, portocalie sau galbenă şi de diferite nuanţe ale acestor culori. Când fructele conţin mai mult betacaroten decât lycopen fructele sunt de culoare galben-oranj.
Culoarea fructelor apreciată la maturitatea fiziologică variază în limite largi la sortimentul mondial. Cea mai frecvent întâlnită culoare este roşu cu nuanţe de la roşu cărămiziu la roşu intens. În unele zone de consum se cultivă şi comercializează şi tomate cu fructe de culoare galbenă, portocalie sau roz la maturitatea de consum. Culoarea fructului poate fi uniformă pe întreaga suprafaţă sau cu zone verzi sau galbene în jurul pedunculului.
Pentru industrializare se aceptă doar fructele de culoare roşu intens uniform atât la suprafaţa fructului cât şi în interioarul acesteia.
Fructele de tomate sunt acoperite la exterior cu o pieliţă incoloră sau gălbuie. Aceasta poate fi fină la tomatele destinate consumului în stare proaspătă şi rezistentă la tomatele pentru industrializare.
Pulpa tomatelor reprezintă cea mai valoroasă parte a fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine, săruri minerale.
Lojile seminale conţin ţesutul placentar în care sunt încorporate seminţele. Numărul de loji seminale depinde de mărimea fructelor. La fructele mici şi mijlocii numărul de loji variază între 2 şi 3, iar la cele mari şi foarte mari numărul de loji ajunge până la 10-12 loji.
Numărul de seminţe variază în funcţie de mărimea fructului variază între 100 şi 300.
În cazul folosirii stimulenţilor chimici de fructificare, fructele prezintă goluri, țesutul placentar rămâne verde, cu rudimente de culoare verde-galbui şi nu prezintă seminţe.
Un caracter foarte important pentru tomatele destinate industrializării este conţinutul în substanţă uscată care trebuie să fie mai mare de 5,2-5,5%.
Pentru tomatele destinate consmului în stare proaspătă, o caracteristică importantă este gustul care este generat de raportul între glucidele solubile şi aciditate.
Seminţele tomatelor sunt oval rotunjite, turtite şi acoperite cu perişori care le dau o culoare argintie. Într-un gram sunt 300-370 seminţe. Hibrizii F1 au de obicei seminţe mai mici decât soiurile pure. Facultatea germinativă este de 85-90% şi se păstrează 5-6 ani. La temperaturi apropiate de cele minime caracteristice speciei, seminţele germinează în 15-20 de zile iar la temperatura optimă doar în 3-6 zile.
Umiditatea maximă a seminţelor de tomate admisă în perioada de păstrare este de 13%.